Momente de cotitură

(Sau ce gânduri te mai apucă în bezna înzăpezită )

Ce poate să facă o fată singură în camera ei într-o seară geroasă de iarnă? Păi să vorbească şi ea cu diverşi agitatori de suflete. Mai un ochi pe facebook, mai o stabilire de întâlnire cu o prietenă de mult plecată... Dar cert este că poartă şi conversaţii care nu au cel mai bun efect. Şi apar întrebări. Diverse şi colorate.

De exemplu, se întreabă de ce mereu cunoaştem anumiţi oameni prea târziu. Şi ajunge la altă întrebare; chiar există "prea târziu" ? Probabil că sunt momente rezervate pentru a-l cunoaşte pe fiecare om din viaţa ta. Altfel nu îmi explic de ce "momentul" în care cunoşti un om poate să vină la aproape 2 ani după ce l-ai cunoscut efectiv. De ce o persoană îţi atrage atenţia abia după nu ştiu cât timp. Asta poate să însemne un singur lucru; aşa trebuia să fie.

* Dacă eu aş fi fost cu radu când eram într-a 9a? Cum arătau lucrurile acum?
* Dacă l-aş fi reţinut pe mihai de acum un an jumătate? Am fi fost că fraţii, sau ne-am fi urât până acum?
* Dacă slovenia ar fi pus punct unei relaţii care atunci nu avea niciun motiv să mai continue?
* Dacă în octombrie, după slovenia, aş fi fost singură când l-am cunoscut pe b? Aş fi intrat într-o relaţie nelalocul ei sau aş fi rămas cerebrală până la capăt?
* Dacă jan nu avea prietenă?
* Dacă nu plecam deloc în slovenia?
* Dacă intram la atm?
* Dacă îl acceptam pe t cu 2 sapt înainte de radu? Oare radu se mai întâmpla?
* Dacă, pur şi simplu, vara aş fi făcut ceva nebun? Ce concluzie aş fi tras?


N mai am aer şi nici dorinţa de a ridica întrebări... Suficient pentru o seară lungă de Decembrie...
Iar nu pot să respir cum trebuie şi am emoţii pentru fiecare secundă ce trebuie să vină.

December...snow

(Sau cum mintea mai patineaza si in ganduri zambarete)

Astazi mi-am adus aminte un lucru nemaipomenit; in Bucuresti ninge. Adica in Bucuresti mai si ninge. E absolut fantastic; tin sa spun ca este singurul motiv pentru care astazi zambesc (faptul ca acum in Bucuresti ninge).

Ninge anemic de fapt, abia s-au pus vro doi centimetri pe jos (asta in zona mea, pentru ca stau si ma uit in gradini neumblate). Orasul probabil arata ca o baltoaca, traficul mai mult ca sigur e groaznic si eu nu mai abonament la metrou. Da, dar nimeni nu pare sa inteleaga; in Bucuresti, astazi chiar ninge. Aseara mama si bunica mi-au zis sa ma imbrac gros pentru ca astazi va ninge. Am ras ca la o gluma buna spusa la gura unei cani cu vin fiert; la noi nu ninge frate, la noi se face ca fulguieste si dupa se blocheaza traficul.

Asta-vara am fost si eu putin la mare, vreo 4 zile, cu boifrendu' si cu inca doi amici. Intr-o seara ne-am dus pe plaja sa stam, destul de departe de cazare, si cand ne-am intors, din cauza de anumite licori bahice la anumite borduri, ne-am intors pe plaja (adica n-am mai iesit la sosea). Dupa plimbari nocturne pe malul marii (ce naiba poate sa va placa la asta? brr...) am iesit printr-un camping aproape de vila noastra. Dar asta nici nu mai conteaza; important este peste ce am dat chiar pana sa intram in camping.

Era o portiune de plaja tocmai nivelata de plugurile de nisip care, nu stiu de ce, era foarte impanzita de stalpi de iluminat (you know them; they're everywhere in the cities). Imaginea aceea ma haituieste periodic. Arata exact ca Bucurestiul dupa prima zapada. Era absolut psihedelic; stiam doar ca suntem pe plaja undeva in Mamaia (cah), deci ca nu suntem in Bucuresti, daramite iarna in Bucuresti. Si totusi, povestea in care ne aflat era mult prea reala. Arata, cum sa spun eu, ca un capat de tramvai, cu multe linii, eventual in semicerc la un moment dat (efect dat de urmele lasate de rotile tractoarelor). In lumina difuza a stalpilor, nisipul (fin, ce-i drept) arata exact ca zapada proaspat cazuta intr-o noapte de inceput de iarna pe niste sine de tramvai. Era inspaimantator de real tot ce vedeam, desi stiam efectiv ca nu are cum.

M-am bucurat ca un copil prost la acea zapada falsa in acel colt de Bucuresti fals, si inca o fac in mintea mea periodic. Mi se intampla chiar si in cele mai random momente sa inchid ochii si sa-mi rasara peisajul; zambesc de fiecare data.

Astazi m-am trezit greu; sunt obosita si foarte racita. M-am ridicat din pat sa ma uit la lumina difuza (bine, de fapt, imi place sa pun mana pe calorifer dimineata, sa ma conving ca intr-adevar e foarte cald in camera mea - e chestie de nebunie personala se poate spune). Si m-am uitat pe geam si testul si lucrarea de casa de la chimie au disparut. La fel au facut-o si toate deciziile din ultimele luni, si toate certurile, si toate intristarile. Pentru o clipa, tot ce am vazut este ca ninge. M-a cuprins un sentiment de fericire greu de egalat si am inceput sa ranjesc in fereastra.

Acum imi vine sa plang deoarece nu imi vine sa cred ca incep sa-mi uit copilaria. Desi am fost un copil bolnavicios (lucru care s-a perpetuat pana in prezent dealtfel) si nu am avut extraordinar de multi prieteni (cu toate ca inca imi mai aduc aminte de prietena mea de cand aveam 4 ani; prietena mea din Cimpulung), mereu m-am bucurat de anotimpuri. De cate ori nu ne-a tras tata saracul cu sania pentru ca nu aveam unde sa ne dam sau cu cine. Formula noastra de vacanta, formula de trei consacrata (eu, fratele meu, verisoara mea) mereu a avut tendinta sa ramana asa, plus-minus un parinte doi pe care ii mai chinuiam, mai ales iarna. Mergeam la tara iarna; miroasea a cozonac si a vin cu paine. Si stateam toata vacanta, si de Craciun veneau si parintii.

Si parca la un moment dat, dintr-o data de fapt, am inceput sa crestem. Nu am mai incaput pe sanie, nu am mai mers vacantele integral la tara, nu am mai mancat cozonac bun facut de mamaie si nici vin cu paine, nu a mai nins... O vreme toate senzatiile acelor ani m-au inconjurat. Acum au devenit tresariri involuntare intr-o mare de incertitudine.

Important este insa ca azi ninge... Iata motivele mele pentru care iubim Decembrie; pentru ca miroase a cozonac facut in casa si a paine proaspat scoasa din cuptor si pentru ca trezeste amintiri demult ingropate in mod inconstient. Pentru ca are gust de nuci si miros de coaja de portocala si vin cu scortisoara. Pentru ca in Decembrie, bunica este bine sanatoasa, si pentru o scurta perioada, cu noi in Bucuresti. Si da, nu o sa uit; iubim acest Decembrie pentru ca ninge. Mai e si sentimentul acela de candoare dat de faptul ca sarbatorim Nasterea Domnului, si nu desaga plina a Mosului. Acestea sunt motivele mele care au ajuns sa se adauge la lista.

Am preluat asadar, fara sa imi dau seama, tag-ul liber adresat de Nihasa

Acesta este laptop-ul meu

Daca faceti click aici veti accesa pagina in care gasiti designul laptopului meu. Votati,va rog;;) Am nevoie de placa aceea video. Si de acel Cache.

Sa nu iei in deradere natura umana

(Sau cum tot acolo ajungi)
Scriind...chestii, o data la nu stiu cât timp esti tentant sa mai arunci un ochi(contemplativ) pe ele. Te gândesti, dupa ce termini lectura, "uite ce profund gândeam aici" sau "Sunt Un ZEU al Scrisului! Eliade trebuie sa se nasca din nou si sa ia lectii de la mine" sau "o,Doamne...eu chiar am scris asta:|" sau "Dumnezeule, nu se poate sa fi simtit chiar asa..." De ce te uiti, nu stii nici tu mereu.
Astazi am intrat pe un blog si, printre multe chestii postate de diversi, am gasit o povestioara. Am citit-o cu sufletul la gura fara sa-mi dau seama; abia la jumate am realizat ca nu e a omului care posta majoritar. Când am ajuns la final, aveam un zâmbet descoperind autorul, dar o retinere cu gândul la sentimentul general al textului. Bai, ce pot sa zic; le ai cu scrisu' asa. Bine, într-un mod ne-exersat de ceva timp(NU dau lectii!) si usor blocat în neomodernism. Leoaica tânara, iubirea(ca tot am pomenit curentul îndragit si crescut de Nichita) dar tu daca recitesti azi nu ramâi cu un nod în gât?
Tinând cont, bineînteles, de tot ce s-a întâmplat între timp. Nu zic nimic de regret; sa ne regretam trecutul când suntem atât de mici ar fi o mojicie la adresa anilor pe care îi mai avem de enuntat si a greselilor majore pe care le mai avem de facut. Zic pur si simplu daca nu te incomodeaza undeva în cosul pieptului faptul ca ai publicat povestioara aia pe un domeniu public. Si nu te critic! (Insist cu asta,stiu). Ideea e ca încerc sa-mi dau si mie un raspuns; ce ma fac cu toata nebunia asta?
Ca o narcisista ce nu ma dezic, mi-am recitit o parte din cele câteva postari... Le folosesc mai nou pe post de motivationale; "uite ce amuzanta erai atunci", "uite cum faceai haz de necaz aici", "asta se întâmpla acu doi ani?serios?" Mai intervine din când în când ratiunea: Învata pentru partial! Mai uite-te o data pe seminaru' ala nenorocit! Te FU-TE aia mâine! Stii ca n-ai niciodata noroc de subiecte ok! Dar trec repede peste; este mult mai bine pentru ego-ul meu sa îmi recitesc scurtele "opere".
Ideea e ca ramân cu foarte multe goluri; pe care nu stiu cum sa le umplu si aici ma refer la golurile sufletesti. Ce faci când nu mai regasesti o senzatie? O senzatie care, bineînteles, credeai ca va dura vesnic (pentru ca viata este vesnica, nu-i asa?) Te mai uiti random pe o postare...Reintri în atmosfera de atunci, îti aduci cu greu aminte cui te adresai direct fara sa dai nume; e ok. Dar e temporar; ce faci când golul se întoarce? Te duci la scoala, încerci sa mai faci un program ca sa intri în examen la PC, ajungi acasa mai scrii o postare, nu înainte bineînteles de a naviga fara scop cu mozilla prin orice(dar ORICE) link din mail.
Dar gândul tot apare; sa fie si asta înca un episod ce va deveni istorie, dupa care voi suspina deoarece mi s-a pus un nod în gât? Si te întreb din nou, my friend, tu cum respiri când îti recitesti povestioara? Pentru ca eu cu starea mea si povestioara ta, nu as mai putea sa ma ridic pentru cel putin 5 minute dintr-un lost haze. Si as ramâne cu mintea ratacita înca vreo ora, nu as putea sa ma concentrez deloc. Asa ca tare as vrea sa îti stiu secretul. Si sa nu îmi spui ca nu recitesti; asta e pur si simplu un lucru care trebuie, e înscris în natura noastra de masochisti naturali.

Thomas Hobbes a spus: „Life is solitary, poor , nasty, brutish and short”
Eu îl contrazic din tot sufletul meu crud si visator înca. Dar în astfel de momente catatonice, caracterizate perfect de cuvintele citate, te întreb din nou: TU cum reusesti sa respiri?

This is how we ICEd Monteoru

Dupa cum spuneam, weekendul acesta am fost la ICE(Inner Circle of eeStec). Personal, din start a fost o experienta pentru care am sacrificat multe; cred ca mi-am nenorocit toata grupa din cauza ICE-ului de fapt(cei prezenti la sediu miercuri 2 dec stiu de ce). Dupa doua teste sambata la prima ora, am reusit sa ajung si eu exact cand incepea unul din training-uri, la 15:00. Ca sa nu incep sa mentionez punct cu punct fiecare moment din zi, o sa incerc sa fiu concisa. Programul a fost foarte incarcat, dar nu e ceva nou in privinta asta.
Cele 4 prezentari/cursuri/training-uri pe care le-am prins si eu au fost foarte interesante. Branding a avut un program genial, caci altfel nici nu se putea. Fund Raising a fost mai mult decat tare, avand in vedere ca majoritatea noastra, a "cursantilor", am stat pana la 1 noaptea atenti. Brother John a tinut un curs foarte bine structurat in conditiile cantitatii de informatii pe care a avut sa o prezinte. Fetele de asemenea au avut o prezentare interactiva si implicativa(daca exista cuvantul). Aici insa apar si niste dar-uri din punctul meu de vedere, insist, strict personal.
Unul dintre ele ar fi faptul ca duminica, desi training-urile au fost in continuare tari, lectorii nu au primit respectul cuvenit. Prin asta ma refer la faptul ca au avut sala jumatate goala, fapt ce se poate explica prin oboseala mare, dar totusi venisem si pentru sesiuni, nu doar pentru socializare. Ceea ce ma aduce la al doilea dar ridicat de carcotasa de mine; consider ca a fost din nou lipsa de respect fata de traineri sa se bea alcool in timpul prezentarilor lor. Reprezentam totusi o organizatie; toti am ramas macar cu faptul acesta fixat in minte. Fiecare dintre noi, intr-un cadru oficial(adica si un training, workshop, o sesiune de informare) suntem imaginea organizatiei in numele careia ne aflam acolo; un observator extern ar fi ramas masca sa vada asa ceva(eu una am ramas).
In alta ordine de idei, m-am simtit insa foarte bine. E vorba de atmosfera pe care o creeaza teen spirit-ul atat de prezent in noi. Desi picam din picioare din clipa in care am coborat din tren in Buzau, am stat treaza pana la 7:30 a doua zi. Si nu singura:)) Zic in sensul ca am dansat pana am facut febra musculara, am vorbit pana mi s-a inclestat gura, am baut cam putin ce-i drept, am ras cu lacrimi, am vibrat cu adevarat cu o parte din oamenii de acolo. Prin vibrat, va rog sa nu va ganditi la prostii(chiar nu e nicio conotatie de data asta); ma refer la faptul ca mi-am regasit o parte din principii si din hobby-uri la niste oameni pe care sper ca ii voi considera buni prieteni in curand.
A, uitasem la minusuri. Eu nu am avut prieten secret!:(( ati uitat sa ma bagati si pe mine din oficiu:(( Cu ocazia asta, mersi Hagi ca ai facut pe secret friend-ul meu. Si ca m-ai primit in camera. Dincolo de toate chestiile astea, a fost pentru prima data in mult timp cand am plecat bine dispusa de la un training(inca si unul aglomerat ca pe vremuri). Mai am de spus, inainte de incheiere, cateva chestii(atat imi mai aduc aminte acum); Adi, iti iubesc papucii ciufuliti! Si troller-u ala cu motive florale; genial! Si Carnu nu (cred ca) sforaie:)) Si Mitza, bai ce-as fi vrut sa vin cu voi sa-i speriem p'aia, da erau atatea scari de urcat. Bai, si ce-am uitat! Ii salut din oficiu pe toti oamenii care s-au simtit datori sa intre peste sedinta noastra de echipa de la 4:00 a.m(se stie din documentare, chiar, ca leii sunt mamifere foarte active noaptea). Si Indra, in sufletul meu am stat de fapt in camera:)) A, Ioana, cre ca ma las de FSP. Bai, si nu stiu, nu-mi mai vin acum in minte...
In incheierea mult asteptata(multumesc ca ati ajuns cu cititul pana aici), o sa va rog sa nu imi luati in nume de rau lucrurile mai dure pe care le-am zis, dar eu asa vad situatia. Multumim pentru timpul minunat asigurat atat board-ului cat si echipei organizatoare(in frunte cu Octav).

Be ICE-cool. From now on we're all EESTEC; a bigger, stronger, more enthuziastic one that before.(Scot dume formale acum)

Despre eeStec si nemurirea tineretii

Acum vreo 2 luni, cand nici nu intrasem bine in facultate, o prietena m-a intrebat daca m-am bagat la vreo studenteasca. Mai Simo, crezi ca mai am timp si de asta? Dar a insistat ca ar trebui sa ma bag la eeStec, ca fratele ei a fost acolo si ca e mult prea tare si mi-a umplut capul. Am zis bine, frate, treaca de la mine.

Am vanat un afis, orice afis cu eeStec, am primit si un biletel, am intrat pe site, m-am inscris si, bineinteles, am uitat. Dar mi-am adus aminte de ei pentru ca, din cand in cand, ma mai apuca sa fac lobby pentru diverse chestii. Si acum am facut lobby pentru eeStec, pentru faptul ca Ion, fratele Simonei, fusese p'aici si asa mult i-a placut ca pana si baby sister stie despre asta. Si asa am mai convins doi oameni sa se bage(mereu imi e urat sa fac o chestie singura); si asa au ajuns sa se inscrie on-line Indra si Sergiu. De mentionat ca totul se intampla in cursul de grafica, pe vremea cand nebunul inca lasa copiii cu laptopul la orele lui.

Acum, eu ma programasem pentru vineri(actiunea inca e plasata intr-o joi) dar imi dadusem seama ca nu prea pot sa ma duc vineri ca n-am ce face 2 ore intregi pana la interviul de grup. Nici ei doi nu stiau atat de multe detalii pe cat vroiau, si asa am ajuns cu totii in pauza la AN 010 sa mai cerem un detaliu, doua. Ei au fost convinsi, eu am aflat ca pot sa ma duc luni desi scrisesem vineri, si plus m-am ales cu o cafea si o prezentare promisa:))

Am trecut de interviul de grup(eu tot cred ca puteam sa ajung pana in oras de la avion), am trecut si de interviul individual(stiu frate, vorbesc mult) si am devenit aderent member. What the?... Bai, zic sincer ca nu mai intalnisem principiul unor astfel de recrutari; noi le faceam la modul "vino, da' numa' vino" deci toate etapele astea imi erau noi. M-am trezit aruncata intr-o echipa; am vrut dupa primu' task sa-i aliniez pe toti si sa-i impusc. Unde ai mai pomenit sa stabilesti un lucru in mod foarte explicit si dupa ce ai terminat sedinta sa nu mai tii cont de el?

Dar am trecut peste. am ales un proiect, am lucrat la el, am ajuns la concluzia ca am impus un proiect, am renuntat la el. Dar nu am renuntat la echipa; perioada de proba s-a incheiat, nu mai exista membrii aderenti, nu mai e nevoie de echipe bla bla. Noi insa mai avem un ultim task de dus la punct si o sa facem asta si o sa prezentam odata cu implementarea o adevarata echipa, desi am iesit graaav "din grafic"; facem asta pentru ca asta e standardul nostru. Foarte important in ONG-uri este ca avem standarde si principii. Ca paranteza, pana si voluntariatul sau activatul pentru CV este un principiu care poate sa stea la baza unor proiecte colosale la fel de bine cum sta, sa zicem, pentru ca vreau sa fac un bine, pentru ca daca nu fac ceva in domeniu asta atunci traiesc degeaba.

Paranteza fiind inchisa, urmeaza o postare despre ICE. Dar asta dupa ce ajung la scoala la cele doua laboratoare; probabil o scriu maine. Daca, zic daca nu uit.

P.S: Ca sa nu uit, cand am dat prima data pe la sediu am aflat ca big brother al pretenei mele e inca in eeStec; Sal'tari, Johnellu

In retrospectiva...

Am hotarat sa tin un discurs pentru ca acum consider ca este momentul; sunteti toti aici si sigur ma veti asculta. Acum cateva zile rasfoiam “Romanul adolescentului miop” mai mult in gluma si am gasit un semn de carte lasat de mama. Asta e ce scria pe acolo:

” Dar adevărul e altul, modest şi netrucat de sentimentalism, sunt obosit. Mă plictiseşte şi mă sugrumă finalul acesta ce-şi prelungeşte pervers agonia. Aş vrea — cu orice risc - să ştiu precis, în ceasul acesta, care mi-e soarta. […]

Ş-apoi, mă oboseşte lupta pe care o duc, tăinuită, fără nădejdea biruinţei apropiate. Când se va sfârşi? Ce oglindiri voi păstra eu în ochi, în ceasurile răfuielii? Şi cu cine mă voi răfui?Simt cum vara aceasta - înăbuşită tragic în odăi cu acoperişuri de jaratec - va fi ultima vară. Iată, ce curios pare... Nu mă gândesc la moarte. Ştiu că trebuie să trăiesc mult, pentru că urăsc mult. Dar mă gândesc că tulburările sufletului sunt pe sfârşite şi că în curând voi căpăta alte priviri, şi altfel voi privi lumea. […]

Mi-am părăsit prietenii şi ei m-au părăsit. Când ne întâlnim, râdem, ne lăudăm şi ne întrebăm de viitor, ca şi mai înainte. Dar parcă eu nu ştiu că toate acestea le facem pentru că nu putem face altfel? Şi că nimic din ceea ce trăia altădată comun în sufletele noastre nu mai trăieşte acum?O dată cu prietenii, se rup şi fâşii din sufletul meu. Iar eu le simt cum se duc, una câte una, şi sufletul mi-e tot mai pustiu, şi mai stearpă iubirea către oameni...Şi atâtea chipuri pe care nu le voi mai vedea, atâtea obiceiuri pe care le voi uita, ca să-mi însuşesc altele...Şi chiar adolescenţa aceasta în care am vieţuit, m-am bălăcit şi m-am revoltat acum o voi lăsa în urmă, ca să pătrund în grupuri de tineri păroşi şi îngâmfaţi. Sunt ispitit să mă întristez. Atâţia ani şi atâtea îndurări, alături de atâtea nădejdi...Nu ştiu ce va fi cu mine dincolo. Voi mai întâlni prieteni? Va trebui să mă schimb iarăşi, din adâncuri, şi să mă privesc în oglindă fără să mă recunosc?

Nu ştiu nimic, şi inima mi se strânge de teamă. Mi-e teamă să nu renunţ la mine. Mi-e teamă de mine, de viaţă. […]

Şi iarăşi mă întreb asupra celor optsprezece ani pe care i-am risipit. […]

Cu adevărat, răfuiala va fi dureroasă. Va trebui să trec şi starea aceasta. Disperarea mută, obosită, stăpână va pieri într-o dimineaţă; iar eu voi uita nopţile din vara cu arşiţă şi tristeţi. Şi mă voi surprinde schimbat, cu suflet proaspăt, şi ochii îmi vor cuprinde soarele, şi îl vor închide ca într-un ulcior. Dar socotelile cu adolescenţa mea le voi face. Şi câtă amărăciune îmi va întuneca sufletul, şi câte răni se vor deschide... […]

Simt că tot ce am crezut până acum fumegă; că tot ce-am făcut se năruie; că tot ce-am vieţuit a fost vis. Niciodată nu m-am simţit mai depărtat de mine însumi.”

In principiu, toti suntem la fel; pe toti ne incearca sentimente din aceeasi gama in perioadele stas din viata. Si totusi, suntem incredibil de diferiti, cel putin noi. 4 ani de zile nu am vazut decat 27, 28 sau 29 de oameni dispusi intr-un fel de studiu social avand cadru clasa aceasta. Noi suntem exponentul de top a tot ceea ce are generatia noastra de oferit. Suntem niste hibrizi, combinatia volatila dintre ce trebuia sa fim si cum ni se cere sa fim. Reprezentam etalonul libertatilor depline si ni s-a pus in brate obligatia de a schimba totul. Noi suntem in parte copilul neglijat tocmai de obsesia parintilor de a-i mentine o situatie buna, adolescentul rebel care-si renega educatia, cat si copilul care se implineste datorita insistentelor mamei. Dincolo de aspiratii ramanem fie ahtiati dupa recunoastere, fie ascunsi in umbra, invizibili sau pur si simplu impartiali. Unii ne gasim linistea cu greu, altii in Dumnezeu pe cand altii pleaca si de aici mai departe tot cautand-o. Suntem niste oi pierdute intr-un taram in care totul isi pierde valoarea; pretuim alcoolul si orice drog social pentru a ne alina debusolarea. Suntem groaznici: egoisti, narcisisti, tradatori, imaturi, nebuni, irascibili, inculti, superficiali, viciosi, ahtiati, singuri.

Suntem inteligenti, cruzi, idealisti, determinati, increzatori, capabili inca de iubire adevarata,bravi exploratori ai dimensiunilor mai mult sau mai putin abstracte. Suntem reusita experimentului ce se cheama “epoca moderna”; suntem tot ce se putea mai bun, dupa noi potopul. Generatii intregi s-au topit pentru ca noi sa existam, avem asadar in gene sa reusim orice ne propunem.

Eu cred in oamenii pe care ii am acum in fata si ma gandesc ca daca o sa plang, o sa fie pentru ca nu ma vad fara aceleasi figuri la un loc. Impreuna am fost ingrozitori, dar in retrospectiva cred ca am reusit sa ne apropiem cel mai mult de idea de “clasa”. Sper ca atunci cand ne vom reintalni sa fim cu totii oamenii extraordinari care ne-am preconizat a fi…

Povesti de adormit cosmarurile

-Povestea pernutei din dormitor-

Cu cat incercam sa fim mai normali, cu atat ne pierdem mai mult mintile.

Intr-o buna zi, chiar foarte buna zi caci era vorba de o nunta, doua pernute si o pilota au fost facute cadou nasilor. Cele doua pernute erau tare anemice, asa ca au devenit impreuna o singura pernuta pufoasa. Pilota este cu jumatate de norma; este prea subtire sa fie pilota de iarna si prea groasa pentru a fi cearceaf de vara. Dar pernuta, vai! Dar pernuta nu se pierde in astfel de detalii insignifiante. Nu. Pernuta chiar are o viata in afara dulapului; ea nu trebuie sa se imprieteneasca pe raft cu nimeni, ea nu are nevoie de tovarasia prosoapelor, a lenjeriilor de pat sau a fetelor de masa. La naiba, pernuta are si un nume; o cheama Perni. Si e foarte fericita alaturi de prietenii ei din camera. La inceput s-a intovarasit cu perna preferata, era si firesc, nu vi se pare? Dar a ramas de-a dreptul uimita de una dintre cele mai puternice prietenii pe care le putea lega. Eu nu am cuvinte acum sa explic pe de-a-ntregul (nu de alta dar nu cunosc senzatia) asa ca voi reproduce din jurnalul pernutei:

“Era uimitor. Initial, am crezut ca e inca o gluma proasta dupa despartirea de pilota, de familie practic. Ma uitam si nu-mi venea sa cred ca trebuie sa imi impart spatiul vital cu ea. Perna preferata mi-a facut o mica instructie, mi-a zis ca asta cam e teritoriul ei si ca de ea depinde sederea mea aici. […]

Incet, incet ne-am imprietenit. Perna preferata era usor geloasa, a trebuit sa aiba o discutie luuunga cu ea pana sa-i bage mintile in cap. Azi, de exemplu, am ascultat din nou muzica impreuna; indie cred dar nu sunt sigura. Imi place muzica ei; perna preferata zice ca e doar pentru ca sunt mica si nu stiu nimic(e fooooaaarte conservatoare). […]”

Erau chiar cele mai bune prietene. Bineinteles ca existau si probleme, ca in orice relatie pana la urma. Ea mai era prietena buna si cu o jucarie; da, intr-adevar ,era umpic ciudata fata, dar parca asa sunt toti oamenii. Era un catel husky care-i inmuiase inima pur si simplu. Nu stiu cat intelegeti voi, dar Perni era si mai nedumerita. Adica, intelegea afinitatea fiintei pentru pisici; aveau in comun faptul ca aveau picioare si le mai si foloseau. Dar un husky de plus? 

In definitiv insa, toate acestea sunt detalii ce se pierd in ciorne. Tot ce conteaza este ca o data, acum ceva ani, o pernuta a avut curajul de a infrunta singura o camera intreaga. Deznodamantul inca nu il stim; viata este o poveste ce se scrie in fiecare clipa si nu suporta corecturi. Deci pe masura ce paginile se scriu, ce interesati citesc. Si daca nu afla pe moment, nu pierd decat veridicitatea data de actualitate. Pentru ca povestea vietii se denatureaza constant; e ca un film adaptat constant la epoca in care ruleaza.

-va urma-

eu

• nu ma imbrac in roz
• nu port tocuri foarte des
• nu spun "te iubesc"
• nu pun poze cu vreun el pe nicaieri(avatar/ facebook/ orice)
• nu imi cer scuze nici cand stiu ca am gresit
• nu sunt o persoana matura sau cerebrala
• nu imi tin gura cand am ceva de spus
• stiu ce inseamna "nu"
• oricat de mult m-as dezice de mine insami, la unele lucruri nu pot sa renunt...

Vorba 'ceea; punem un contor

Suntem suma tuturor acţiunilor noastre, trecute, prezente şi viitoare. Practic, nu suntem nimic mai mult decât trecut.

19 ani, 3 luni şi 2 zile de viaţă; tragi linie...intermediară. Doar aşa, orientativ, să ştii cam ce iei cu tine mai departe. 

• o copilărie care deja s-a stratificat; nu mai are rost să intrăm în detalii, bănuiesc
• şcoala generală. nişte poze anorexice, multe nume care nu mai înseamnă nimic, puţine amintiri ce merită luate mai departe

• liceu, cimitir al tinereţii mele? Mergem prin galeria amintirilor şi încercăm să alegem câte ceva, orice memorabil, demn de a fi folosit la propagandă.

• SECS. Pretinzi că totul a însemnat ceva mai mult, încerci să îţi găseşti nişte scuze,gen. De fapt, e inevitabil să mă agaţ de gândul ăsta; că fiecare moment are o explicaţie. Cum altfel să mă gândesc că acum iubesc dacă eu nu găsesc absolut nici un moment de "iubire"pentru comparaţie? Ce iau cu mine din capitolul ăsta? Nume care, din nou, nu înseamnă mai nimic în retrospectivă? Senzaţia cruntă că nu sunt un om capabil să simtă ceea ce a idealizat? Un discomfort în coşul pieptului...
• DROGURI. Pepsi, tutun, vodca, whiskey, bere, vin (alb, roşu, negru, sec, demi-sec, dulce, demi-dulce), gin, vermuturi, tequila, absynth, verde, căcat, culori, muzică, ciocolată
• ROCK'N'ROLL. Sau britpunk, oldschool, grunge, metall, indie.
• DEPENDENŢE: pepsi, tutun, muzică, radu, mircea, alecs, dana, vera.
• REVELAŢII: nu sunt artist plastic, nu sunt om de geniu, nu excelez în niciun domeniu, sunt doar mediocră în tot ce fac; lumea e un loc groaznic în care orice fiinţă idealistă pică în degradare sau în foame, ne sacrificăm visele mareţe de viitor pentru un loc de muncă, o casă şi un copil că mai mulţi nu permite criza economică...ufff, nu mai am aer că tot ce scriu vine dintr-un discurs pe care îl ţin în gând...aa, şi cred că sunt patetic de depresivă
• DORINŢE: to be continued...

Jalnică exprimare ce nu poate fi motivată decât de un intelect din ce în ce mai redus şi incapabil să se ridice la nivelul propriilor standarde...Sper să revin şi să spun "moa, ce prostii spuneam la data de 6 aprilie. Ce crunt de deprimată eram; bine că mi-a trecut."

Mai este loc şi pentru iubire? Noi în iad ne mulţumim şi cu secsul...

Praf de stele

(Sau

Nu fi pasiv)

Nu te folosesc acum, doar ca am nevoie de tine. Pot sa fiu Otilia ta? Vreau sa te iubesc pueril, sa-mi macin maturizarea cu tine, sa te simt cum te chinui langa mine, iubindu-ma din toate moleculele, iar eu sa-mi am mereu varianta viabila. Vreau sa ma iubesti atat de mult, si intr-un asa hal barbar sa ma indragostesc de tine, incat sa-mi pierd uzul ratiunii si sa raman debusolata, zambind tamp in mijlocul unei acuarele. Vreau sa ma rascolesti atat de profund, incat sa nu mai stiu ce trebuie si nici macar ce culoare are lumina; sa ma faci sa simt soarele in mine chiar si cand bezna ma inconjoara. Vreau sa-mi incalzesti inima atat de mult incat sa uit ca nu imi mai simt mainile de frig; sa calc in pasii tai si sa ne plimbam o data la doua seri printre stele. Si as mai vrea sa mergem pe o plaja pustie, si sa ne facem un film atat de ciudat incat vera sa-mi zica "ai grija" si sa alergam pe marginea rolei incarcate de cadre de viata si tu sa te impiedici, iar eu sa rad si sa te sarut pe frunte. Pe aceeasi plaja pierduta, am fi doar noi si tantarii, si am sta tripati prosteste, unul in bratele altuia si am rade ca stam asa. Si eu as fuma, pentru ca nici atunci nu m-as fi lasat, si tu te-ai uita la mare. A, si episodul amuzant va fi dupa vro 5 minute, dupa ce magia ar disparea complet pentru ca amandoi avem panica de apa, si valurile de smoala ne-ar infricosa.

Schimbare de cadru

Joi: 12.22 a.m.

Sunt aceeasi eu, dar azi nu ma mai recunosti. Azi vreau sa ma consum si sa simt ce inseamna o relatie adevarata. O sa topai umpic(da alecs, umpic) de pe steaua mea si o sa incerc ceva nou. Totul e atat de ciudat incat ma sufoc si ma pierd si ma balbai. Vreau un cui; n-o sa se schimbe nimic.

Decor initial

Cine stie ce va fi? Probabil ca nu vom face parte din ploaia de stele din august; ar fi pacat sa ne irosim intr-un timp atat de absurd de scurt. Am prea multe asteptari de la plimbarea asta si nu permit sa nu se implineasca. Suntem prea pretiosi pentru a nu profita intr-un mod pur egoist de toata fericirea posibila.

Sfarsitul scenei

Azi nu va fi secs; nu mai are loc pe aceasta panza atat de incarcata de acrilice. Va fi doar iubire implinita prin simpla-i existenta; va fi iubire suficienta.