Sa nu iei in deradere natura umana

(Sau cum tot acolo ajungi)
Scriind...chestii, o data la nu stiu cât timp esti tentant sa mai arunci un ochi(contemplativ) pe ele. Te gândesti, dupa ce termini lectura, "uite ce profund gândeam aici" sau "Sunt Un ZEU al Scrisului! Eliade trebuie sa se nasca din nou si sa ia lectii de la mine" sau "o,Doamne...eu chiar am scris asta:|" sau "Dumnezeule, nu se poate sa fi simtit chiar asa..." De ce te uiti, nu stii nici tu mereu.
Astazi am intrat pe un blog si, printre multe chestii postate de diversi, am gasit o povestioara. Am citit-o cu sufletul la gura fara sa-mi dau seama; abia la jumate am realizat ca nu e a omului care posta majoritar. Când am ajuns la final, aveam un zâmbet descoperind autorul, dar o retinere cu gândul la sentimentul general al textului. Bai, ce pot sa zic; le ai cu scrisu' asa. Bine, într-un mod ne-exersat de ceva timp(NU dau lectii!) si usor blocat în neomodernism. Leoaica tânara, iubirea(ca tot am pomenit curentul îndragit si crescut de Nichita) dar tu daca recitesti azi nu ramâi cu un nod în gât?
Tinând cont, bineînteles, de tot ce s-a întâmplat între timp. Nu zic nimic de regret; sa ne regretam trecutul când suntem atât de mici ar fi o mojicie la adresa anilor pe care îi mai avem de enuntat si a greselilor majore pe care le mai avem de facut. Zic pur si simplu daca nu te incomodeaza undeva în cosul pieptului faptul ca ai publicat povestioara aia pe un domeniu public. Si nu te critic! (Insist cu asta,stiu). Ideea e ca încerc sa-mi dau si mie un raspuns; ce ma fac cu toata nebunia asta?
Ca o narcisista ce nu ma dezic, mi-am recitit o parte din cele câteva postari... Le folosesc mai nou pe post de motivationale; "uite ce amuzanta erai atunci", "uite cum faceai haz de necaz aici", "asta se întâmpla acu doi ani?serios?" Mai intervine din când în când ratiunea: Învata pentru partial! Mai uite-te o data pe seminaru' ala nenorocit! Te FU-TE aia mâine! Stii ca n-ai niciodata noroc de subiecte ok! Dar trec repede peste; este mult mai bine pentru ego-ul meu sa îmi recitesc scurtele "opere".
Ideea e ca ramân cu foarte multe goluri; pe care nu stiu cum sa le umplu si aici ma refer la golurile sufletesti. Ce faci când nu mai regasesti o senzatie? O senzatie care, bineînteles, credeai ca va dura vesnic (pentru ca viata este vesnica, nu-i asa?) Te mai uiti random pe o postare...Reintri în atmosfera de atunci, îti aduci cu greu aminte cui te adresai direct fara sa dai nume; e ok. Dar e temporar; ce faci când golul se întoarce? Te duci la scoala, încerci sa mai faci un program ca sa intri în examen la PC, ajungi acasa mai scrii o postare, nu înainte bineînteles de a naviga fara scop cu mozilla prin orice(dar ORICE) link din mail.
Dar gândul tot apare; sa fie si asta înca un episod ce va deveni istorie, dupa care voi suspina deoarece mi s-a pus un nod în gât? Si te întreb din nou, my friend, tu cum respiri când îti recitesti povestioara? Pentru ca eu cu starea mea si povestioara ta, nu as mai putea sa ma ridic pentru cel putin 5 minute dintr-un lost haze. Si as ramâne cu mintea ratacita înca vreo ora, nu as putea sa ma concentrez deloc. Asa ca tare as vrea sa îti stiu secretul. Si sa nu îmi spui ca nu recitesti; asta e pur si simplu un lucru care trebuie, e înscris în natura noastra de masochisti naturali.

Thomas Hobbes a spus: „Life is solitary, poor , nasty, brutish and short”
Eu îl contrazic din tot sufletul meu crud si visator înca. Dar în astfel de momente catatonice, caracterizate perfect de cuvintele citate, te întreb din nou: TU cum reusesti sa respiri?