(Sau cum mintea mai patineaza si in ganduri zambarete)
Astazi mi-am adus aminte un lucru nemaipomenit; in Bucuresti ninge. Adica in Bucuresti mai si ninge. E absolut fantastic; tin sa spun ca este singurul motiv pentru care astazi zambesc (faptul ca acum in Bucuresti ninge).
Ninge anemic de fapt, abia s-au pus vro doi centimetri pe jos (asta in zona mea, pentru ca stau si ma uit in gradini neumblate). Orasul probabil arata ca o baltoaca, traficul mai mult ca sigur e groaznic si eu nu mai abonament la metrou. Da, dar nimeni nu pare sa inteleaga; in Bucuresti, astazi chiar ninge. Aseara mama si bunica mi-au zis sa ma imbrac gros pentru ca astazi va ninge. Am ras ca la o gluma buna spusa la gura unei cani cu vin fiert; la noi nu ninge frate, la noi se face ca fulguieste si dupa se blocheaza traficul.
Asta-vara am fost si eu putin la mare, vreo 4 zile, cu boifrendu' si cu inca doi amici. Intr-o seara ne-am dus pe plaja sa stam, destul de departe de cazare, si cand ne-am intors, din cauza de anumite licori bahice la anumite borduri, ne-am intors pe plaja (adica n-am mai iesit la sosea). Dupa plimbari nocturne pe malul marii (ce naiba poate sa va placa la asta? brr...) am iesit printr-un camping aproape de vila noastra. Dar asta nici nu mai conteaza; important este peste ce am dat chiar pana sa intram in camping.
Era o portiune de plaja tocmai nivelata de plugurile de nisip care, nu stiu de ce, era foarte impanzita de stalpi de iluminat (you know them; they're everywhere in the cities). Imaginea aceea ma haituieste periodic. Arata exact ca Bucurestiul dupa prima zapada. Era absolut psihedelic; stiam doar ca suntem pe plaja undeva in Mamaia (cah), deci ca nu suntem in Bucuresti, daramite iarna in Bucuresti. Si totusi, povestea in care ne aflat era mult prea reala. Arata, cum sa spun eu, ca un capat de tramvai, cu multe linii, eventual in semicerc la un moment dat (efect dat de urmele lasate de rotile tractoarelor). In lumina difuza a stalpilor, nisipul (fin, ce-i drept) arata exact ca zapada proaspat cazuta intr-o noapte de inceput de iarna pe niste sine de tramvai. Era inspaimantator de real tot ce vedeam, desi stiam efectiv ca nu are cum.
M-am bucurat ca un copil prost la acea zapada falsa in acel colt de Bucuresti fals, si inca o fac in mintea mea periodic. Mi se intampla chiar si in cele mai random momente sa inchid ochii si sa-mi rasara peisajul; zambesc de fiecare data.
Astazi m-am trezit greu; sunt obosita si foarte racita. M-am ridicat din pat sa ma uit la lumina difuza (bine, de fapt, imi place sa pun mana pe calorifer dimineata, sa ma conving ca intr-adevar e foarte cald in camera mea - e chestie de nebunie personala se poate spune). Si m-am uitat pe geam si testul si lucrarea de casa de la chimie au disparut. La fel au facut-o si toate deciziile din ultimele luni, si toate certurile, si toate intristarile. Pentru o clipa, tot ce am vazut este ca ninge. M-a cuprins un sentiment de fericire greu de egalat si am inceput sa ranjesc in fereastra.
Acum imi vine sa plang deoarece nu imi vine sa cred ca incep sa-mi uit copilaria. Desi am fost un copil bolnavicios (lucru care s-a perpetuat pana in prezent dealtfel) si nu am avut extraordinar de multi prieteni (cu toate ca inca imi mai aduc aminte de prietena mea de cand aveam 4 ani; prietena mea din Cimpulung), mereu m-am bucurat de anotimpuri. De cate ori nu ne-a tras tata saracul cu sania pentru ca nu aveam unde sa ne dam sau cu cine. Formula noastra de vacanta, formula de trei consacrata (eu, fratele meu, verisoara mea) mereu a avut tendinta sa ramana asa, plus-minus un parinte doi pe care ii mai chinuiam, mai ales iarna. Mergeam la tara iarna; miroasea a cozonac si a vin cu paine. Si stateam toata vacanta, si de Craciun veneau si parintii.
Si parca la un moment dat, dintr-o data de fapt, am inceput sa crestem. Nu am mai incaput pe sanie, nu am mai mers vacantele integral la tara, nu am mai mancat cozonac bun facut de mamaie si nici vin cu paine, nu a mai nins... O vreme toate senzatiile acelor ani m-au inconjurat. Acum au devenit tresariri involuntare intr-o mare de incertitudine.
Important este insa ca azi ninge... Iata motivele mele pentru care iubim Decembrie; pentru ca miroase a cozonac facut in casa si a paine proaspat scoasa din cuptor si pentru ca trezeste amintiri demult ingropate in mod inconstient. Pentru ca are gust de nuci si miros de coaja de portocala si vin cu scortisoara. Pentru ca in Decembrie, bunica este bine sanatoasa, si pentru o scurta perioada, cu noi in Bucuresti. Si da, nu o sa uit; iubim acest Decembrie pentru ca ninge. Mai e si sentimentul acela de candoare dat de faptul ca sarbatorim Nasterea Domnului, si nu desaga plina a Mosului. Acestea sunt motivele mele care au ajuns sa se adauge la lista.
Am preluat asadar, fara sa imi dau seama, tag-ul liber adresat de Nihasa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu