duminică, 18 octombrie 2009

In retrospectiva...

Am hotarat sa tin un discurs pentru ca acum consider ca este momentul; sunteti toti aici si sigur ma veti asculta. Acum cateva zile rasfoiam “Romanul adolescentului miop” mai mult in gluma si am gasit un semn de carte lasat de mama. Asta e ce scria pe acolo:

” Dar adevărul e altul, modest şi netrucat de sentimentalism, sunt obosit. Mă plictiseşte şi mă sugrumă finalul acesta ce-şi prelungeşte pervers agonia. Aş vrea — cu orice risc - să ştiu precis, în ceasul acesta, care mi-e soarta. […]
Ş-apoi, mă oboseşte lupta pe care o duc, tăinuită, fără nădejdea biruinţei apropiate. Când se va sfârşi? Ce oglindiri voi păstra eu în ochi, în ceasurile răfuielii? Şi cu cine mă voi răfui?Simt cum vara aceasta - înăbuşită tragic în odăi cu acoperişuri de jaratec - va fi ultima vară. Iată, ce curios pare... Nu mă gândesc la moarte. Ştiu că trebuie să trăiesc mult, pentru că urăsc mult. Dar mă gândesc că tulburările sufletului sunt pe sfârşite şi că în curând voi căpăta alte priviri, şi altfel voi privi lumea. […]

Mi-am părăsit prietenii şi ei m-au părăsit. Când ne întâlnim, râdem, ne lăudăm şi ne întrebăm de viitor, ca şi mai înainte. Dar parcă eu nu ştiu că toate acestea le facem pentru că nu putem face altfel? Şi că nimic din ceea ce trăia altădată comun în sufletele noastre nu mai trăieşte acum?O dată cu prietenii, se rup şi fâşii din sufletul meu. Iar eu le simt cum se duc, una câte una, şi sufletul mi-e tot mai pustiu, şi mai stearpă iubirea către oameni...Şi atâtea chipuri pe care nu le voi mai vedea, atâtea obiceiuri pe care le voi uita, ca să-mi însuşesc altele...Şi chiar adolescenţa aceasta în care am vieţuit, m-am bălăcit şi m-am revoltat acum o voi lăsa în urmă, ca să pătrund în grupuri de tineri păroşi şi îngâmfaţi. Sunt ispitit să mă întristez. Atâţia ani şi atâtea îndurări, alături de atâtea nădejdi...Nu ştiu ce va fi cu mine dincolo. Voi mai întâlni prieteni? Va trebui să mă schimb iarăşi, din adâncuri, şi să mă privesc în oglindă fără să mă recunosc?

Nu ştiu nimic, şi inima mi se strânge de teamă. Mi-e teamă să nu renunţ la mine. Mi-e teamă de mine, de viaţă. […]

Şi iarăşi mă întreb asupra celor optsprezece ani pe care i-am risipit. […]

Cu adevărat, răfuiala va fi dureroasă. Va trebui să trec şi starea aceasta. Disperarea mută, obosită, stăpână va pieri într-o dimineaţă; iar eu voi uita nopţile din vara cu arşiţă şi tristeţi. Şi mă voi surprinde schimbat, cu suflet proaspăt, şi ochii îmi vor cuprinde soarele, şi îl vor închide ca într-un ulcior. Dar socotelile cu adolescenţa mea le voi face. Şi câtă amărăciune îmi va întuneca sufletul, şi câte răni se vor deschide... […]

Simt că tot ce am crezut până acum fumegă; că tot ce-am făcut se năruie; că tot ce-am vieţuit a fost vis. Niciodată nu m-am simţit mai depărtat de mine însumi.”


In principiu, toti suntem la fel; pe toti ne incearca sentimente din aceeasi gama in perioadele stas din viata. Si totusi, suntem incredibil de diferiti, cel putin noi. 4 ani de zile nu am vazut decat 27, 28 sau 29 de oameni dispusi intr-un fel de studiu social avand cadru clasa aceasta. Noi suntem exponentul de top a tot ceea ce are generatia noastra de oferit. Suntem niste hibrizi, combinatia volatila dintre ce trebuia sa fim si cum ni se cere sa fim. Reprezentam etalonul libertatilor depline si ni s-a pus in brate obligatia de a schimba totul. Noi suntem in parte copilul neglijat tocmai de obsesia parintilor de a-i mentine o situatie buna, adolescentul rebel care-si renega educatia, cat si copilul care se implineste datorita insistentelor mamei. Dincolo de aspiratii ramanem fie ahtiati dupa recunoastere, fie ascunsi in umbra, invizibili sau pur si simplu impartiali. Unii ne gasim linistea cu greu, altii in Dumnezeu pe cand altii pleaca si de aici mai departe tot cautand-o. Suntem niste oi pierdute intr-un taram in care totul isi pierde valoarea; pretuim alcoolul si orice drog social pentru a ne alina debusolarea. Suntem groaznici: egoisti, narcisisti, tradatori, imaturi, nebuni, irascibili, inculti, superficiali, viciosi, ahtiati, singuri.

Suntem inteligenti, cruzi, idealisti, determinati, increzatori, capabili inca de iubire adevarata,bravi exploratori ai dimensiunilor mai mult sau mai putin abstracte. Suntem reusita experimentului ce se cheama “epoca moderna”; suntem tot ce se putea mai bun, dupa noi potopul. Generatii intregi s-au topit pentru ca noi sa existam, avem asadar in gene sa reusim orice ne propunem.

Eu cred in oamenii pe care ii am acum in fata si ma gandesc ca daca o sa plang, o sa fie pentru ca nu ma vad fara aceleasi figuri la un loc. Impreuna am fost ingrozitori, dar in retrospectiva cred ca am reusit sa ne apropiem cel mai mult de idea de “clasa”. Sper ca atunci cand ne vom reintalni sa fim cu totii oamenii extraordinari care ne-am preconizat a fi…