De două zile încoace, seara, am un entuziasm bolnav în mine. Bineînţeles, “bolnav” e chiar un cuvânt potrivit; de cam o săptămână zac(nu de voie). Ieri am început să ţopăi şi m-a luat durerea de cap. Azi mi-a trecut repede după ce mi-am dat seama că vacanţă nu înseamnă fără frati-miu. Aş pleca mâine din oraş; unde nu ştiu. Simt că trebuie să fiu undeva… undeva unde nu-i aici.
Ieri au murit mulţi oameni. Câtă ignoranţă pe capul meu, zilnic mor oameni. Da, dar eu ieri am sesizat că au murit mulţi oameni. Mie mi s-a părut, din nu ştiu ce cauză, că ieri au murit mai mulţi oameni decât în Myanmar şi decât în China. De menţionat că tocmai ce începeam să mă refac după trei zile de febră. Şi totuşi, eu sunt aici… Mă bântuie platonic ideea în sensul că e mai abstractă decât mă aşteptam, la naiba! După aşa o revelaţie de căcat ar trebui să fiu asaltată de întrebarea “eu de ce n’am murit?” Dar nu; la mine s-a transformat din pasionalul, înfierbântatul “Dai o de ce nu, dom’le?!” în banalul, platonicul ,după cum am mai spus, “şi totuşi, eu încă sunt aici”… Ce deviaţii de doi bani mai pot eu să scriu de la inepţia asta? Nici una. Am ajuns prea ştearsă chiar şi pentru mine însămi. Detectez un prim motiv pentru autodistrugere; împlinirea mentală în mediocritate (suprasaturaţia cu nimic contestabil, genial). Să mă salveze cineva; unde-mi e pisica?
La dracu’, unde s-a dus şi sinceritatea? Păi la dracu s-a dus, cum unde? Nici p’asta nu cred c-o mai am. Sunt banală, lipsită de sinceritate, suficientă şi pisica mea a murit acum aproape un an. Rând pe rând, cred că mi-a luat toţi demonii după ea. Ce am mai rămas? Bună întrebare. Un gol între două căşti prin care răsună Travka, nuş ce să zic. Sunt planuri :D . Eeexact!! Vara asta, sunt în Sighişoara, şi la Sulina, şi poate mi se pune un pitic şi sunt şi în Tren. A da, şi poate şi umpic la mare, de ce nu în vamă cu clasa să nu zic că nu le-am făcut pe toate:)) Şi nu, nu vreau o ţigară… am.
Fug, fug fuuug!! Ne vedem în trenul exodului; face opriri pe munte, în Iaşi, Sighi, Constanţa, poate Sf. Gheorghe/Poiana Pinului(se exclud una pe alta). Poate luăm bilet şi spre Cluj, mai ştii? În orice caz, am bilet spre regăsire… nu costă cine ştie ce; doar timp. M-ai enervat atât de rău încât parcă nici nu mai meriţi surpriza pe care ţi-am pregătit-o, dar pentru liniştea mea şi tot o duc la capăt. Ce să-i faci, suflete…moi?:-?:))
Temă: de dezbătut perspectiva antitetică a sufletelor moi(?!) în contrast cu conceptul de “suflete tari”. Putem vorbi aici cumva de arta culinară în adevărata ei splendoare? Cât de moi pot fi sufletele? Pot fi şi omletă? Cât de mare e un ou mic? Aşteptăm deznodământul… (prezis banal)
P.S: Vă rog a se observa minunata analogie dintre titlu şi mijlocul de evadare evocat. Apogeu al modestului aţi zice, dar cui i-ar păsa oricum din moment ce suntem doi oameni citind asta?(adică tu pe care te-am pus să citeşti că deh şi io că… deh)
