Sau
-De ce?-
Tic! Tic! Tic! Tic! Tic! Tic! Tic! Tic! tic! tic! tic! tic! tic!..tic!...tic!....tic!.....tic!.......tic!..........tic!............tic...............tic...................tic__
Stăm prinşi în eufemismul propriei decăderi spirituale cauzată în principal de lipsa coerenţei în exprimare şi simţire. Într-o manifestare plastică abstractă, ai impresia că lumea capătă contururile tale. Atunci, pentru scurte momente de plăcere vinovată, te simţi înconjurat de afecţiunea placidă a întregului mediu înconjurător. Eventual în minte îţi răsună o melodie rămasă de câţiva ani ce capătă conotaţii pur psihedelice. Într-un astfel de moment înţelegi cum de Einstein a avut de fapt revelaţia relativităţii timpului.
Clipa chiar se dilată şi trăieşti o viaţă într-o secundă! Şi încă o viaţă! Şi încă o viaţă... Şi vezi culori amestecate, jucăuşe, alergate şi continui să le vezi blânde şi şterse chiar şi când închizi ochii pentru a le simţi cum îţi mângâie obrazul. Un răsfăţ pentru simţuri şi un balsam pentru creierul altfel bolnav; asta sunt de fapt exploziile senzoriale pe care le experimentezi.
Uiţi tot răul.
Uiţi că ai atât de multe de învăţat.
Uiţi ideile pentru care te chinui să înveţi.
Uiţi toată ignoranţa.
Uiţi de durere şi de cât de vie şi crudă poate fi uneori.
Uiţi de tine.
Uiţi de tot.
Uiţi că mori.
Simţi doar o linişte ce îţi inundă fiecare celulă şi ce îţi dă impresia că îţi rescrie ADN-ul şi te transpune din carne în vis abstract.
Simţi cum nu visezi degeaba.
Simţi că viaţă asta va dura o eternitate.
Ce faci când minunea ta începe să semene cu un simplu trip? Ce faci când simţi din nou durerea de care fugeai în fiecare clipă? Mai vie şi mai înverşunată ca niciodată. Ce faci când nu mai poţi să ierţi? Ce faci când timpul s-a oprit în loc în momentul greşit? Şi nu mai scapi, şi începi să urăşti din ce în ce mai mult... Ţi se pare că toate merg în ritm normal, numai tu eşti prins în bucla ta atemporală. Şi toţi aruncă lucruri în sufletul tău şi tu stai neputincios pentru că nu poţi să ieşi din fatalitatea care te-a înghiţit. Şi te zbaţi, şi te zbaţi... Şi într-un final reuşeşti să scapi, revii la curgerea normală a timpului.
Şi atunci te copleşesc toate.
Şi respiri greu.
Îţi aduci aminte de tot răul care există în lume şi simţi că tot e în tine.
Îţi aduci aminte cât ai de învăţat, şi câte teme, şi câte examene.
Îţi aduci aminte toate ideile tale geniale pe care nu o să le poţi pune niciodată în practică pentru că efectiv nu te ajută creierul mai departe.
Îţi aduci aminte de toată ignoranţa şi ai impresia dintr-o dată că eşti chiar expresia ei.
Îţi aminteşti exact ce gust de fier, uşor sărat, are durerea.
Îţi aduci aminte de tine.
Îţi aduci aminte de tot.
Îţi aduci aminte că mori...
Simţi că în definitiv asta e singura finalitate, că drumul către ea e dureros, sângeriu, îl mergi desculţ şi soarele te bate nemilos în cap în timp ce îţi e sete... Şi te întrebi simplu de ce?
