- Obosești numai la gândul că trebuie să ieși din casă
- Asculți numai muzică potrivită cu starea ta de spirit
- Nu îți pasă de aproape nimic, cu excepția singurului lucru care iți face rău
- Prietenii tăi s-au săturat să te asculte cum te vaiți și îți plângi de milă toată ziua
- Stai și te holbezi lung la laptop aștepând să-ți zică cineva oricine ceva
- Aștepți cu sufletul la gură ca prietenii tăi să iți ia apărarea și să iți poarte de grijă
- Ai nevoie de o zi întreagă să faci un lucru
- Ai aceeași stare de un timp mult prea lung
- Stai și faci astfel de liste
duminică, 26 septembrie 2010
k++;
vineri, 27 august 2010
Fluturașii
Fluturașul cănd zboară, trăiește. Își începe peripeția undeva în întuneric, unde nu este nimic mai mult decât celulă-făr-de-nume. De acolo pleacă mai departe în lume și începe a explora. Și în lungul drum până la soare, el întâlnește multe grozăvii...Deși nici nu știe cu ce să înceapă a povesti, noi vom încerca să îl ajutăm.
Printre multe flori, fluturașul nostru a cunoscut o fluturașă. A vă menționa că de la început i s-a părut ceva în neregulă cu ea; avea chiar și aripile ușor pătate de venin într-un colț. Dar și-a zis în sinea lui că nu contează atât de mult; în definitiv, ei tot se pot iubi frumos. Și așa frumos i-a fost totul la început, și așa bine mergeau lucrurile, și prin atâtea locuri s-au plimbat împreună.
Dar la un moment dat ea a făcut ceva fără să-și dea seama. Și lumea lui s-a cutremurat. Și orice ea îi zicea, parcă răul se săpa mai adânc în sufletul lui de borangic. Și timpul a mai trecut și fluturașii s-au despărțit umpic pentru că fiecare a fost chemat puțin în altă călătorie.
Și când s-au reîntâlnit, fluturașa lui parcă nu a făcut decât să împrăștie venin pe el. Dar a iertat-o, și a iertat-o...Și a tot iertat-o până când a simțit că nu mai poate ierta. Și atunci i-a aplicat același tratament. Doar că ea nu a înțeles și a început să se îndoiască de el. Și i-a și spus asta: ”Mă îndoiesc de dragostea ta de fluturaș”. Și fluturașul nostru chiar a crezut că ea zicea asta din suflet, chiar și după ce ea și-a realizat grozăvia spusă și și-a cerut iertare cum a știut mai bine. Așa că a gonit-o în floarea ei. Și ea, pentru el, a plecat.
Rămas singur, el a ascultat ce avea fluturașa lui să-i zică, dar nu o mai credea. Și oricât de sinceră părea, el tot parcă nu vroia să o asculte. Și într-un final, când ea părea a-și fi revenit ca după o veste bună, fluturașul nostru s-a eliberat de povara ce îi devenise. Considerând că revederea lor nu ar mai avea sens, el s-a eliberat crezând poate că o eliberează și pe ea.
Dar fluturașa? Fluturașa moare, căci pe aripile ei s-a aruncat prea mult venin si ea nu mai poate zbura...
Doamne, de ce cand fluturașa Te-a rugat, Tu i-ai dat cea mai pură fericire doar într-un vis, în noaptea de dinaintea prăbușirii?
duminică, 23 mai 2010
În vis ți-am spus că te iubesc
sâmbătă, 22 mai 2010
20 Mai 2010
Pentru 20 mai 2010(e o ștersătură aici, scrisesem din greșeală 2009)3 lucruri pentru următoarele 2 luni
- să țin seria de sesiuni de diseminare YouthPass
- să îmi controlez atitudinea față de oamenii cărora mă adresez
- să depun un proiect de Youth Exchange
- să fiu fericită***
***extra
Îi sticlesc deodată ochii, și zice tot numai un rânjet:
- Până la cer și înapoi! și sare să ma ia în brațe și să ma pupe.
vineri, 2 aprilie 2010
3 Aprilie A.C.
Mă gândesc că ar trebui să mai scriu câte ceva din când în când. Nu de alta, dar peste ani, când o să mă lase memoria complet, tot io o să-mi zic de sănătate că nu mi-am consemnat „cei mai frumoși ani din viață”.
Nu am mai citit ceva de când am început facultatea (da, adică din octombrie). Am zis așadar că e cazul. În consecință, am început lejer; ieri am lecturat Iona.
„E strâmt aici, dar ai unde să-ți pierzi mințile.”Cam așa se reduce realitatea de fapt; e strâmtă cum nu se poate, dar ai atât de mult loc în care să înnebunești. Intrarea în 2010 a fost ca o intrare într-o dimensiunea deformată. Mă simt atât de pierdută și atacată și opresată. Am început să mă gândesc serios la viața anterioară. În ce sens? Pai la ce an am avut (din august 2009 încoace adică), am ajuns la concluzia că am fost un om foarte rău înainte să mă nasc acum. Dar nu așa, un hoț sau un criminal; cred că am fost un autor de genocid sau un tiran absolut căruia i s-a permis să se mai reîncarneze abia după 1 000 de cicluri. Și chiar și așa, încă plătesc pentru ce grozăvii o mai fi făcut sufletul ăsta al meu biet. Din nefericire, simt cum devin un om rău; e ca o cădere liberă din care nu știu cum să mă opresc. Atât de multă durere care mă face să nu mă mai recunosc. Durere încă vie de fapt. Oare câte vieți poți să pierzi în decursul unei vieți? Ce înseamnă de fapt o viață?
Clar nu mă mai recunosc nici în mentalitate. Acum doar aștept să treacă totul. Deși unele lucruri nu par să treacă niciodată. Încă nu am găsit o soluție pentru ele...
De când a început 2010, simt că am trăit o viață; simt că mi se apropie sfârșitul. Trebuie așadar sa îmi regăsesc Dumnezeul. Ba nu l-am pierdut niciodată. De fapt, trebuie să-mi obțin iertarea; am păcătuit mai mult în viața asta scurtă decât în viața de până atunci. Am pierdut cam tot ce am putut, am hoinărit din țară în țară, din oraș în oraș, din examen în examen, din inimă în inimă, din cui în cui. Cât am trăit totuși lunile astea? Greu de zis cu precizie. S-ar părea că au fost 3 luni și 2 zile; mie parcă tot nu-mi vine să cred. Adică, simt că am avut ani care au trecut mai repede decât săptămâna trecută spre exemplu. Dacă e să zici că m-am născut la 1 ianuarie 2010, acum cred că aș avea vârsta de 26 de ani cel puțin. Să povestesc acum totul ar fi în zadar; ar cere prea multă concentrare și capacitate de sinteză.
Dar cândva o să trec în revistă lunile astea. Ca dealtfel și pe cele ce urmează. Vine o vară plină: sesiune ,Turcia, restanțe, poate un drum la Botoșani. Și până atunci, ohoo câte or să mai vină; sunt absolut convinsă.
marți, 5 ianuarie 2010
Copilul si Durerea
-De ce?-
Tic! Tic! Tic! Tic! Tic! Tic! Tic! Tic! tic! tic! tic! tic! tic!..tic!...tic!....tic!.....tic!.......tic!..........tic!............tic...............tic...................tic__
Stăm prinşi în eufemismul propriei decăderi spirituale cauzată în principal de lipsa coerenţei în exprimare şi simţire. Într-o manifestare plastică abstractă, ai impresia că lumea capătă contururile tale. Atunci, pentru scurte momente de plăcere vinovată, te simţi înconjurat de afecţiunea placidă a întregului mediu înconjurător. Eventual în minte îţi răsună o melodie rămasă de câţiva ani ce capătă conotaţii pur psihedelice. Într-un astfel de moment înţelegi cum de Einstein a avut de fapt revelaţia relativităţii timpului.
Clipa chiar se dilată şi trăieşti o viaţă într-o secundă! Şi încă o viaţă! Şi încă o viaţă... Şi vezi culori amestecate, jucăuşe, alergate şi continui să le vezi blânde şi şterse chiar şi când închizi ochii pentru a le simţi cum îţi mângâie obrazul. Un răsfăţ pentru simţuri şi un balsam pentru creierul altfel bolnav; asta sunt de fapt exploziile senzoriale pe care le experimentezi.
Uiţi tot răul.
Uiţi că ai atât de multe de învăţat.
Uiţi ideile pentru care te chinui să înveţi.
Uiţi toată ignoranţa.
Uiţi de durere şi de cât de vie şi crudă poate fi uneori.
Uiţi de tine.
Uiţi de tot.
Uiţi că mori.
Simţi doar o linişte ce îţi inundă fiecare celulă şi ce îţi dă impresia că îţi rescrie ADN-ul şi te transpune din carne în vis abstract.
Simţi cum nu visezi degeaba.
Simţi că viaţă asta va dura o eternitate.
Ce faci când minunea ta începe să semene cu un simplu trip? Ce faci când simţi din nou durerea de care fugeai în fiecare clipă? Mai vie şi mai înverşunată ca niciodată. Ce faci când nu mai poţi să ierţi? Ce faci când timpul s-a oprit în loc în momentul greşit? Şi nu mai scapi, şi începi să urăşti din ce în ce mai mult... Ţi se pare că toate merg în ritm normal, numai tu eşti prins în bucla ta atemporală. Şi toţi aruncă lucruri în sufletul tău şi tu stai neputincios pentru că nu poţi să ieşi din fatalitatea care te-a înghiţit. Şi te zbaţi, şi te zbaţi... Şi într-un final reuşeşti să scapi, revii la curgerea normală a timpului.
Şi atunci te copleşesc toate.
Şi respiri greu.
Îţi aduci aminte de tot răul care există în lume şi simţi că tot e în tine.
Îţi aduci aminte cât ai de învăţat, şi câte teme, şi câte examene.
Îţi aduci aminte toate ideile tale geniale pe care nu o să le poţi pune niciodată în practică pentru că efectiv nu te ajută creierul mai departe.
Îţi aduci aminte de toată ignoranţa şi ai impresia dintr-o dată că eşti chiar expresia ei.
Îţi aminteşti exact ce gust de fier, uşor sărat, are durerea.
Îţi aduci aminte de tine.
Îţi aduci aminte de tot.
Îţi aduci aminte că mori...
Simţi că în definitiv asta e singura finalitate, că drumul către ea e dureros, sângeriu, îl mergi desculţ şi soarele te bate nemilos în cap în timp ce îţi e sete... Şi te întrebi simplu de ce?