Aseară am visat din nou agitat. Am visat multe grozăvii și am visat mulți oameni. Nu îmi aduc aminte tot; ar fi și absurd să mă încarc acum și de vise. Îmi aduc însă aminte că te-am visat. Pot pune chiar că ne-am visat.
Și era o stradă de zi atât de aglomerată și venea RATB-ul. Cred că în tramvai trebuia să mă urc. Și erau atât de multe culori în jur încât deja se ștergeau și se pierdeau contur în contur. În tot acest peisaj frapant de static pentru cât de dinamic era de fapt, noi ne mișcam în două dimensiuni. Era dimensiunea Bucureștilor pe care o trăiam ca oricând altcândva; treceam prin peisaje ca niște actori suprasolicitați prin scene și acte. Apoi venea dimensiunea noastră, visul de fapt. Aici, noi râdeam și ne spuneam vorbe cotidiene și ne împărtășeam nebunia dualității undă-corpuscul.
Din timp în timp, eu trebuia să te părăsesc între două silabe pentru a fi atentă la ce se întâmplă în oraș. Și într-o astfel de tresărire de „realitate”, a venit tramvaiul. Iar eu trebuia să mă urc în acel tramvai neapărat. Și în acest moment, ți-am amuțit cuvântul din cerul gurii cu un sărut. Zâmbesc când îmi aduc aminte, căci te uitai la mine prea surprins și speriat. Apoi, în visul nostru, ți-am spus că te iubesc. Încă te simțeam cum te uiți rătăcit după mine în timp ce eu mă urcam alergând în tramvai.
Visul se termină aici, dar senzația adimensională rămâne. Am trăit parcă o nuvelă despre naivitate a lui Cărtărescu în care nu știu cât, dar știu de ce aș vrea să mă mai rătăcesc măcar o dată...
Un comentariu:
Trimiteți un comentariu