20 Mai 2010

Sau

-Câtă oboseală...-

Azi e...22 mai. Adică Sâmbătă după calculele calendarului. Aseară am ajuns acasă și, în timp ce ma chinuiam să îmi pun o ordine în ce am de făcut, mi-am dat seama că a trecut 20 mai. Bine, în capul meu apăruse deja o mică panică, deoarece 20 mai părea nepermis de pierdut în trecut(cel puțin cu o săptămână). Astăzi, cu greu, reușesc să ma conving că sunt doar 2 zile de când a trecut 20 mai deci e în regulă; e de fapt chiar mai bine pentru ca ieri trecuse doar o zi de când fusese 20 mai.

Dar ce-i atât de important la 20 mai?

Pe 20, dar martie, la Cisnădioara, am scris cu toții o foaie cu 3 obiective de îndeplinit până pe 20 mai. Eu, ca întotdeauna, nu am respectat și am scris 4. Ieri, pe 21 mai, cu 1 zi întârziere așadar, mi-am adus aminte de foaie și am citit-o. Scria așa pe ea:

Pentru 20 mai 2010(e o ștersătură aici, scrisesem din greșeală 2009)

3 lucruri pentru următoarele 2 luni

1. să țin seria de sesiuni de diseminare YouthPass
2. să îmi controlez atitudinea față de oamenii cărora mă adresez
3. să depun un proiect de Youth Exchange
4. să fiu fericită***

***extra

În ce stadiu se află planurile mele? Am ținut ceva de YouthPass, în organizații și la Sesiunea de Comunicări Științifice în Poli(asta a fost chiar ieri). Mă descurc ceva mai bine la controlatul atitudinii, dar ăsta oricum e un proces ongoing. Proiect de Youth Exchange nu am depus, depun

acum, în mai puțin de 2 săptămâni(sper). Cât despre fericire...Cred că de fapt e singurul obiectiv de îndeplinirea căruia m-am apropiat cel mai mult. Dincolo de oboseală și de examene și de programul mult prea încărcat, pot spune că sunt relativ fericită. Bineînțeles, încă mai apar unele reminiscențe ale trecutului, ca să zic așa...Uneori prea multe și prea dese...Dar overall, cred că sunt pe cât de fericită aș putea, în condițiile actuale...

Văr'miu e o poamă și jumătate. Tocmai ce a făcut 7 ani, e deja în clasa I. Apropos de un episod foarte recent din viața mea, mi-am adus aminte de o întâmplare cu pramatia asta mică. Eram la țară și parcă ne uitam la televizor; era ceva mai mic, parcă astă-vară. La un moment dat, nu știu ce o apucă pe var'mea să și-o caute, că altfel nu pot să formulez. Se apucă ea, așadar, să îl întrebe(să-l zgândăre de fapt).

-Gabi, cât o iubești tu pe mamaie?

-Până la cer!:D

-Bun. Și cât o iubești tu pe mama?

-Hihi. Tot până la cer!

Deja cu o grimasă, îl întreabă în continuare:

-Da pe Adi cât o iubești? (asta fiind ea)

-Tot până la cer și pe Adi.

Și ce mă gândesc eu, hai să râd puțin.

- Da ia zi, Găbiță, pe Mihaela cât de mult o iubești?
Îi sticlesc deodată ochii, și zice tot numai un rânjet:
- Până la cer și înapoi! și sare să ma ia în brațe și să ma pupe.

Atunci am râs de Adi, dar m-am simțit bine că nah, bestia în continuare tot pe mine mă iubește cel mai mult.

Acum, la re-editarea aproximativă a episodului, mă simt ciudat...Și apar acele reticențe de care vorbeam mai sus care mă opresc din a fi fericită și care, în final, vor opri și alte fericiri...

Nu știu ce e de făcut...