Mă gândesc că ar trebui să mai scriu câte ceva din când în când. Nu de alta, dar peste ani, când o să mă lase memoria complet, tot io o să-mi zic de sănătate că nu mi-am consemnat „cei mai frumoși ani din viață”.
Nu am mai citit ceva de când am început facultatea (da, adică din octombrie). Am zis așadar că e cazul. În consecință, am început lejer; ieri am lecturat Iona.
„E strâmt aici, dar ai unde să-ți pierzi mințile.”Cam așa se reduce realitatea de fapt; e strâmtă cum nu se poate, dar ai atât de mult loc în care să înnebunești. Intrarea în 2010 a fost ca o intrare într-o dimensiunea deformată. Mă simt atât de pierdută și atacată și opresată. Am început să mă gândesc serios la viața anterioară. În ce sens? Pai la ce an am avut (din august 2009 încoace adică), am ajuns la concluzia că am fost un om foarte rău înainte să mă nasc acum. Dar nu așa, un hoț sau un criminal; cred că am fost un autor de genocid sau un tiran absolut căruia i s-a permis să se mai reîncarneze abia după 1 000 de cicluri. Și chiar și așa, încă plătesc pentru ce grozăvii o mai fi făcut sufletul ăsta al meu biet. Din nefericire, simt cum devin un om rău; e ca o cădere liberă din care nu știu cum să mă opresc. Atât de multă durere care mă face să nu mă mai recunosc. Durere încă vie de fapt. Oare câte vieți poți să pierzi în decursul unei vieți? Ce înseamnă de fapt o viață?
Clar nu mă mai recunosc nici în mentalitate. Acum doar aștept să treacă totul. Deși unele lucruri nu par să treacă niciodată. Încă nu am găsit o soluție pentru ele...
De când a început 2010, simt că am trăit o viață; simt că mi se apropie sfârșitul. Trebuie așadar sa îmi regăsesc Dumnezeul. Ba nu l-am pierdut niciodată. De fapt, trebuie să-mi obțin iertarea; am păcătuit mai mult în viața asta scurtă decât în viața de până atunci. Am pierdut cam tot ce am putut, am hoinărit din țară în țară, din oraș în oraș, din examen în examen, din inimă în inimă, din cui în cui. Cât am trăit totuși lunile astea? Greu de zis cu precizie. S-ar părea că au fost 3 luni și 2 zile; mie parcă tot nu-mi vine să cred. Adică, simt că am avut ani care au trecut mai repede decât săptămâna trecută spre exemplu. Dacă e să zici că m-am născut la 1 ianuarie 2010, acum cred că aș avea vârsta de 26 de ani cel puțin. Să povestesc acum totul ar fi în zadar; ar cere prea multă concentrare și capacitate de sinteză.
Dar cândva o să trec în revistă lunile astea. Ca dealtfel și pe cele ce urmează. Vine o vară plină: sesiune ,Turcia, restanțe, poate un drum la Botoșani. Și până atunci, ohoo câte or să mai vină; sunt absolut convinsă.
3 comentarii:
m-ai redus la mutenie...m-ai facut sa nu mai gandesc...si stiu ce inseamna sa simti ca tii un demon de frau care da sa iasa din interior...si uneori ii mai dai drumu ca sa mai slabesti fraul...stiu.
Am avut si eu odata aceleasi sentimente...eram la inceputul anului de facultate...f stresant..si stiu ca terminasem de citit Portretul lui Dorian Grey, stiu ca iti place cartea(sunt bine informat) dar.. acel moment in care isi descria propriul portret si nu se recunostea...acel zambet diavolesc..(inexistent in portret)Chestia asta ti-o poti imagina..oricand te uiti in oglinda..e doar o impresie.
uneori, totul e doar o impresie. Adica realitatea in sine e doar o parere, o impresie. Cand cineva vrea sa-ti cunoasca viziunea, te intreaba "Cum ti se pare?" si tu zici "Pai, mie mi se pare ca ..." si asta e de fapt realitatea ta, pe care ti-o prezinti. Dar in acelasi timp, este doar o parere. Cand vrei sa iti intersectezi realitatea cu a altuia, intrebi si tu "Dar tie cum ti se pare?" "Mai, eu am impresia ca..." si uite asa obtii o noua realitate. Toate sunt impresii de fapt...
Trimiteți un comentariu