Despre milă

Sau încercarea oamenilor de a (se) umili

MÍLĂ1, mile, s.f. 1. Sentiment de înţelegere şi de
compasiune faţă de suferinţa sau de nenorocirea cuiva; compătimire; îndurare;
milostenie.(DEX)

Tocmai m-am tamponat de acest “concept” într-un mod mai dureros decât aş fi vrut. Accepţiunile mele asupra ei sunt destul de “inside the box” ca să spun aşa; mai degrabă o confund cu milostenia, în sensul pios şi creştin. Viziunea mea e mai îngustă chiar decât definiţia banală din Dex. Cealalată accepţiune a milei după mine este cea de “compătimire, îndurare”.

Oricât aş încerca să-mi păstrez un orizont deschis şi să mint aici cu talent, nu pot. Aşa că, şi mai pe scurt, mila are un singur înţeles: umilire. Sentimentul acesta minunat apare numai în anumite situaţii şi în anumite cazuri; constanta este una sigură: relaţia de subordonare dintre personajele implicate în acţiune. Îţi e milă de inferiorul tău, fie că e vorba de un bătrân pe care l-au lăsat puterile, de un copil cerşind sau de un animal. N-o să-ţi fie niciodată milă de şeful tău pentru că tocmai şi-a luat un Q7, sau de cel mai bun prieten pentru că şi-a găsit fericirea. Milă în adevăratul sens al cuvântului o să simţi doar în clipa în care te vei putea situa comfortabil cu cel puţin o treaptă mai sus faţă de persoana vizată. Automat,vei simţi mila ca pe o îndatorire a ta, a celui ce este superior. Practic, umileşti .

Din punctual de vedere al celui care “primeşte” milă, situaţia stă umpic altfel. Avem una bucată persoană ajunsă la capătul puterilor din diferite puncte de vedere. Această persoană va fi tratată cu milă de către cei ce automat se văd stând deasupra. Pe lângă propriile greutăţi sau complexe, adaugăm şi minunatele sentimente ce rezidă din situaţia tocmai prezentată. Pentru cel deja vai de capul lui(mai mult sau mai puţin, ştiu că dramatizez umpic) acest fapt nu înseamnă decât o nouă umilinţă. Ce senzaţie poate fi mai plăcută decât aceea că undeva lângă tine se află cineva căruia îi merge mai bine decât îţi merge ţie şi care mai are umpic şi te mangâie pe cap ca pe un căţel vagabond cu piciorul rupt şi plin de râie? E ca şi când suferinţa ţi-a transpirat prin toţi porii şi persoana care te compătimeşte se vede datoare, chiar obligată, să-ţi ofere ce-ţi lipseşte.

Ce senzaţie transcedentală trebuie să fie aceea că ai obţinut ce vroiai doar pentru că ai inspirat milă! Câtă încredere în sine trebuie să-ţi imprime în sufletul chinuit! Doamne, şi ce dorinţă de apartenenţă la societatea care nu te-a considerat nici macar demn de dispreţ trebuie să te inunde! E totuşi ceva în tine care nu te lasă să te îmbeţi de recunoştinţă oarbă şi tâmpă; demnitate i se mai zice prin popor. Şi se aplică atât pentru emiţător cât şi pentru receptor. Da,da! It goes for you too, you dirty harry. Fi demn şi nu distruge demnitatea altcuiva prin mila pe care ţi-o inspiră. Fă efortul suprem ca, în superioritatea ta, să empatizezi cu ea(el).

Pentru mine, să fac ceva ce nu vreau doar din milă e chiar mai rău decât să fac ceva pur şi simplu obligată. Mă dezic pe mine şi îi neg persoanei în cauză dreptul de a fi demnă. Doar Dumnezeu este suficient şi deplin pentru a putea simţi/adresa cu adevarat milă.

EMPATÍE s. f. (psih.) identificare, prin trăire, cu alte
persoane, cu eroii cărţilor etc.; interpretare a eului altora după propriul eu.
♢ transpunere simpatetică în obiectele exterioare. (< fr. empathie, engl.
empathy)